toolbar powered by Conduit

luni, 8 februarie 2010

Adrian Păunescu -------------------------------------------------------------------------------- Iubiţi-vă pe tunuri Mă voi feri ca de foc de pericolul Că dragostea să devină Obiect al meditaţiei, Al speculaţiei, Al filozofiei. Ferească Dumnezeu De acea dragoste retorică, În stare să ucidă Numai eroii Pe scenele de scândura uscată. Alt fel de dragoste am trăit eu În zilele şi-n nopţile vieţii mele. Am fost devorat, De patimi reale, Şi nici un regizor Nu mi-a putut iscăli pieptul Cu biata lui cerneală roşie, De care s-au învrednicit toţi actorii. Eu însumi am ceva teatral În fiinţa mea. Dar eu nu sunt actorul, Eu nu sunt regizorul, Eu sunt autorul Tragediei pe care o joacă atâţia. Adolescenţi şi adolescente Se vor regăsi teatral În poemele mele de dragoste Pe care le restitui lumii Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd Şi nu pot. Căci nici o boală nu devine Mai mică în tine Dacă se molipsesc şi alţii de ea; O, dragostea mea devăstătoare, Câţi tineri îşi vor face iluzia Că-i poţi salva când te vor ciţi În cuvintele mele. Nu există propriu-zis experienţă umană, Nimic nu e valabil decât o singură dată, Ca o seringă în vremea modernă. Totul se aruncă după folosinţă, Înclusiv dragostea unui poet Citită în cărţile lui. Nici Biblia nu foloseşte, Nici Biblia n-are un conţinut exemplar, Experienţa din Cântarea Cântărilor Se pierde ca un proces verbal de şedintă, Nu e nimic de făcut, Nu e nimic de ales Din toate acele cuvinte, Decât plăcerea estetică. Eu simt autorul tragediei, Eu declam împreună cu actorii, Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii, Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii, Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului În acest final de veac În care dragostea A ajuns atât de prost vandabilă. Se joacă, dragii mei, Tragedia dragostei În faţa scaunelor goale. Murim şi nimeni nu se uită la noi, Actorii turbează pe scândura goală Şi poate ca de-atâta singurătate În sălile în care joacă Ei încep să ia în serios Rolurile din tragedia dragostei. N-a fost chip să scap de aceste cuvinte, A trebuit să vi le spun Gelos pe Shakespeare, Care a avut răbdarea Să-şi omoare toţi eroii, Stiind Că vă fi absolvit de marea lui vină Pentru că, între timp, oricum, Toţi aveau să moară, De moarte firească. Dar eu sunt poet liric, Eu încă n-am deprins învăţul De-a pune la persoana a treia Ceea ce devoră persoana întâi. Şi de-atâtea ori am simţit nevoia Să mă salvez cu un plural al majestăţii Şi n-am putut şi unii dintre voi Au numit, prosteşte, Această care mi s-a întâmplat, Egoism. Şi nici nu am blestemată Răceala de cuget A şefului de cadre Care iubeşte-n taină, În vreme ce acţionează Cu dosare şi referinţe de tot felul Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor Care iubesc. Dragostea mea are un aspect Aproape clasic, În romantismul ei Desuet şi expresionist. Iubesc În numele tuturor umilinţelor, Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite De legi fără de lege. Vai mie, autor de tragedii, O s-ajung exemplar, o să se predea Lecţii de literatură universală Pe textele mele, Biată autopsie, Vinovată şi impudică autopsie, Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri C-au luat note mici La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu", N-aţi fi azi în stare Să mă ucideţi Pentru poezia de dragoste La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi. Vă voi trece clasa, Pe voi şi pe femeile voastre, În faţa cărora îngenunchez Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi Şi pentru misteru1 care ne leagă. Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul, Veţi supravieţui în poezia mea, Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste, Care nu e reglementată Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. O, bieţii mei prieteni! Scriu poezie de dragoste Şi ştiu că n-am nici o şansă În timpul vieţii mele. Sunt făcut să par altceva, Suport interdictia de a vă fi unul din semeni, Teatral uneori, Pentru că-n clădirea teatrului nostru A ascuns armata Toata muniţia, toate drapelele. Teatral uneori Pentru că în oraşul nostru Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi Întrucât primaria e plina de funcţionari. Teatral, teatral, într-adevăr, Şi rugindu-vă, Implorindu-vă, Ordonidu-vă: Pace şi dragoste Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea Va fi şi Truda de-a le păstra. Bucuraţi-vă că mai aveţi Poeti din acest os, Păsări de această marcă, Împulsuri în această direcţie. Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând, Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit În sintaxa unei singure orientari, Să lucrez ca orbetele Pentru infăţişarea voastră festivă, Eu iubeam şi scriam Poezie de dragoste. Iar pe voi, fraţii mei tineri, Pe voi, care mă veţi ciţi crezând Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste Vă rog, nu pariaţi prea mult Pe această iluzie. Nimic nu se învaţă de la nimeni Până când nu înveţi acel lucru Din propria ta experienţă. Voi mă veţi iubi Abia după ce Veţi ajunge-n situaţia mea. Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste, Poezia mea de dragoste nu e iniţiere, În versurile mele nu veţi găsi Descrise somptuos Poziţiile dragostei Ca-n manualele de pornografie indiana Sau chiar daneză. O, nu. Toată poezia mea de dragoste E o imensa vatră de cenuşă La temelia unui rug Ce arde încă. Luaţi această carte-n mâini, Această machetă a unui teatru tragic, Iubirea e tragică. Pentru că iubirea e moarte, Iubirea e tragică Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată, Măreaţă cum e În scriitura pe care au învăţat-o, Dar abia aşteaptă să coboare Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor Iubire de oameni. În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie, Undeva, la balcon, o fată pură plânge, Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal, Se sărută pe scenă cu o actriţă. Vai, eterna contradicţie Dintre artă şi viaţă! Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise Citiţi cartea mea Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi, Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic, N-am decât orgoliul de-a mă alatura Cu toată cenuşa distrugerii mele Cenuşilor voastre, Căci fiecare dintre voi E un cuplu De la care ar putea începe Iaraşi BR> Lumea. Şi când veţi vedea În faţa ochilor voştri arzând de iubire Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă Câmpiile şi fabricile, Oamenii şi munţii, Păsările şi peştii, Bibliotecile şi spitalele, Mormintele şi bisericile, Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi, Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă, Şi pentru că pământul e rece, Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde, O, voi, tineri ai planetei mele Convulsionată de-atâtea arme, Sub ochii holbaţi ai armatelor, Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor, Fără nici o ruşine, În numele singurei religii care ne uneşte, Credinţa în continuitatea speciei umane, Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri! Concediaţi tunarii Şi dezamorsaţi obuzele Şi daţi-ne acest prim şi netrecător Semn al păcii universale. Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri! Iubiţi-vă până le veţi hodorogi, Până le veţi scoate din funcţiune, Iubiţi-vă aruncând din mâini Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini, Actele voastre, banii voştri, oglinzile, Chiar şi această carte care nu are decât meritul Că aparţine unui om Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul Să facă dragoste pe nici un tun, Când n-a dormit şi n-a scris, A iubit Cu disperarea condiţiei umane, Cu lacomia venitului de pe front, Cu grija medicului Şi cu dăruirea muribundului. Facă-se profeţia mea, Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor Iubirea pe tunuri!
video

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu